Toamna e aici!

Se aude suspinând amurgul
Sub norii reci și plumburii,
Ce-au sosit odat’ cu anotimpul
Care foșnăie printre frunze arămii.

Vântul biciuie copacii prin văzduh,
Încălecând desfid lumina lămpilor stradale,
În timp ce urbea se scutură de bruh
Sub zâmbet selenar, în clipe autumnale.

Nu pot scrie cu gustul tău pe buze..

Te-am picurat în versuri dezgolite
Cu șoapte-ncolăcite peste bucăți de zâmbete,
Captivă în privirea plină de dorință
În cârdășie cu fiorii ce-n piept se iau la harță.

Fără habar, fără să-mi pese ce-o să fie
În lumina răsăritului care m-a cuprins,
Descos din gânduri sentimente-n feerie
Ce-n bătăi de inimă sunt de neînvins.

M-am îmbătat cu mirosul pielii tale,
Sub condeiul lunii ce ne-a luminat o cale
Să-ți așez în suflet acea dragoste senină,
Lăsând dragostea între noi să devină stăpână.

Mi-e gândul la momentul când ne-am sărutat,
La explozia în care fiorii bat aplauze,
Dar mă opresc aici…am capitulat,
Căci nu pot scrie cu gustul tău pe buze..

Prinde curaj și prinde-o de mână

Prinde curaj și prinde-o de mână
Și lasă timpul să curgă printre voi,
Îmbracă-i sufletul cu zmee de lumină
Și lasă vântul să curgă printre voi.

Cuprinde-o și spune-i că ți-e dragă,
În virtutea unui cuget ce-mparte fericire
În mușchiul miocard ce pieptul stă să spargă,
Îmbracă-i sufletul cu a ta îmbrățișare.

Adulmecă-i parfumul și sărut-o apăsat
Capturându-i buzele într-o flămândă sărutare,
Suprimând dorințe lacome greu de explicat,
Dezbrac-o de emoții în dulcea contopire.

Ferice timpu-acela

Ferice timpu-acela când mă voi opri
Pe-acele prăfuite străzi ale uitării timp,
Când la umbra unei rime aievea voi pieri,
Dincolo de cerul unui roșu anotimp.

Ferice timpu-acela când mă voi opri,
Căci nu pot să aștern cuvinte printre rânduri,
Urmând cărarea unor lacrimi căzute pe la colțuri
În vocea înghițită de blocurile gri.

Ferice timpu-acela când mă voi opri
La umbra unor gânduri care străbat în voie cerul,
Sub zmee de lumină flămânde de trăiri
La tot ce-a fost, unind prezentul cu trecutul.

Ferice timpu-acela când mă voi opri,
Va însemna că-mi bat pingeaua către ceruri,
Dansând bizar cu Moartea un tangou
Care-mi zâmbește sadic din recele cavou.

Miraj de carantină

Tânjesc la trupul tău divin,
La pielea-ți fină de cadână,
Ce mă provoacă să devin
Periculos ca o felină.

Scăpăm ușor de bluză și de sutien,
Iar sânii tăi umili, cărnoși,
Umbriți de părul tău șaten
Cu sfârcuri întărite-s țanțoși.

Trezești în mine dorințe, fantezii..
Să-i mușc, să-i simt, să-i strâng,
Știu că sunt doar nebunii
Și-ncep dorința să o-nfrâng.

E un miraj de carantină
Ce-l scriu în declarație,
Tânjind la pielea ta cea fină,
Pierdut în timpul care scârțâie.

Răsăritul

Pe când răsăritul – somnul meu îngenunchea
Am rupt din suflet rime să ardă cu putere,
Valsând desculț cu sufletul pe-ntinsa dușumea
La capătul de noapte cu aromă de culoare.
 
Îngrămădit de-a valma peste idei nevinovate,
În bătaia de secundă care se repetă,
Îmi zâmbește sadic din zări îndepărtate
Pe geana dimineții ce-ncape într-o șoaptă.

Ai ascuns tot ce-am trăit

Ți-am dăruit o cană, s-o ai ca amintire,
Spune-mi, îți mai prepari cafeaua-n ea
Cu două lingurițe din chesea?!
Sau ai lăsat-o pe raft, în amuțire!

Ai ascuns tot ce-am trăit,
Ai ascuns îmbrățișări și vise, zâmbetele..
Le-ai adunat într-o cutie și le-ai tăinuit,
Sau le-ai pierdut la păcănele?!

Spune-mi, sincer, te mai gândești la mine?
Eu, în schimb, trăiesc tristețea ca orice altă stare
Și-aș vrea să mă strecor în mintea ta să pot obține,
Un gând, o amintire.. o ultimă îmbrățișare!

Pe coji de neputință

Nu știu dacă vreodată îmi vei citi aceste rânduri,
Dar tot am să le scriu pe coji de neputință
Cu aceeași inimă pe care ai vindecat-o cu fiori,
Ca s-o ucizi a doua oară sub cer de suferință.

Mai știi când ne-am ținut de mână prima dată?!
Valsam desculți în ploaia de fiori zglobii
În lumina lunii care se făcuse stăpână peste ambii,
Sfidând conceptual doctrine în dulcea serenată’.

Am pariat tot universul meu pe iubirea ta supremă
Și am devenit un cerșetor sărăcit de sentimente,
Golit pe dinăuntru de-o crudă falsitate cu amica ei minciună,
Urmând cărarea unor lacrimi în suflet corigente.

Răsăritul se așterne același peste toți

M-am agățat de coada unei cești de cafea
Într-o profundă liniște armonioasă,
Lăsând pradă răsăritului somnul meu de catifea,
Descătusându-l dintr-o invizibilă ambrasă.

Picurând în suflet stropii de lumină
Îngrop cuvintele pe marginile timpului,
Alăturat de-o rază dezmorțită din auramină
Și condeiul ce se sprijină pe umbra matinalului.