Azi începem așa..

86386609_481391519478799_8660971315261341696_n

Ai ascuns tot ce-am trăit

Ți-am dăruit o cană, s-o ai ca amintire,
Spune-mi, îți mai prepari cafeaua-n ea
Cu două lingurițe din chesea?!
Sau ai lăsat-o pe raft, în amuțire!

Ai ascuns tot ce-am trăit,
Ai ascuns îmbrățișări și vise, zâmbetele..
Le-ai adunat într-o cutie și le-ai tăinuit,
Sau le-ai pierdut la păcănele?!

Spune-mi, sincer, te mai gândești la mine?
Eu, în schimb, trăiesc tristețea ca orice altă stare
Și-aș vrea să mă strecor în mintea ta să pot obține,
Un gând, o amintire.. o ultimă îmbrățișare!

Pe coji de neputință

Nu știu dacă vreodată îmi vei citi aceste rânduri,
Dar tot am să le scriu pe coji de neputință
Cu aceeași inimă pe care ai vindecat-o cu fiori,
Ca s-o ucizi a doua oară sub cer de suferință.

Mai știi când ne-am ținut de mână prima dată?!
Valsam desculți în ploaia de fiori zglobii
În lumina lunii care se făcuse stăpână peste ambii,
Sfidând conceptual doctrine în dulcea serenată’.

Am pariat tot universul meu pe iubirea ta supremă
Și am devenit un cerșetor sărăcit de sentimente,
Golit pe dinăuntru de-o crudă falsitate cu amica ei minciună,
Urmând cărarea unor lacrimi în suflet corigente.

Răsăritul se așterne același peste toți

M-am agățat de coada unei cești de cafea
Într-o profundă liniște armonioasă,
Lăsând pradă răsăritului somnul meu de catifea,
Descătusându-l dintr-o invizibilă ambrasă.

Picurând în suflet stropii de lumină
Îngrop cuvintele pe marginile timpului,
Alăturat de-o rază dezmorțită din auramină
Și condeiul ce se sprijină pe umbra matinalului.

Cafeaua

La porțile deschise ale dimineții
Într-o mireasmă dulce de cafea,
Se luptă somnul din adâncul nopții
Cu pleoapele de tinichea.
 
Sunt dependent de un ibric
Ce-mi toarnă-n ceașca de cafea,
Licoarea ce mi-e pururea narcotic
Şi două lingurițe din chesea.
 
Aburul usor si fin
Se ridică-n fir subțire,
Din lichidul sarazin,
Hai, că-i gata de servire!

Gândul..

 

Sunt doar un călător neobosit
Pe-aceste gânduri scrise,
Ce-n rânduri albe s-au ivit
Din adâncul inimii – din vise.

În aerul fierbinte al serii
Se clatină de vânt condeiul,
În pântecul divin al verii
Lăsând pradă filei – gândul.

Mai lasă-mi, Moarte, un bob zăbavă!

Din viața-mi scursă la ultim ceas,
Aievea moartea mi-e companion,
Lăsându-mi loc de-un bun rămas
Celor ce mă plâng la unison.

Mi-e martor cerul.. și pământul,
Că nu regret nicio ispravă
Din anii ce-au trecut ca gândul,
Mai lasă-mi, Moarte, un bob zăbavă!

Mă-ndeamnă o voce interioară
Să te hulesc, să te zgornesc
Prezența ta pe veci să piară
De pe tărâmul pământesc!

Dar tu ești parșivă și înșelătoare,
Nu-mi lași nici bobul de zăbavă,
Și-ntr-o clipă scurtă și fulgerătoare
Mi-arunci sufletu-n derivă.

Nici moaștele, nici popii sau doctorii-n halate,
Nu-mi pot salva firavul trup
Ce mi l-ai aruncat spre moarte,
Din lumea asta, tu m-ai rupt..

Ochii mi-ai închis pe veci
Și-aud cum lacrimi de durere,
Fierbinți de-atâta-ndurerare,
Se sparg pe degetele-mi reci.

Haina iarnă

Haina iarnă, scuipată-n silă de îngerii din ceruri,
Se-ntinde pribegită pe crestele metalice,
Trăgându-și pătura peste aleile molatice
Ale orașului întunecat de norii negri.

Călcată în picioare de întreaga fire
Dup-o avalanșă longitudinală-n vrie,
Pioasă cade pradă cuvântului topire
Făcând întreaga urbe să salte-n bucurie.

Topindu-se-n fălcuțele îmbujorate
Ale copiilor cu haine groase, străvezii
Se pierde-n cotidian la mijlocul amiezii,
Perdantă, fără glas, în negura din noapte.

Hain sfârșit

Ca un străin pe-acest meleag,
Pe tinerii mei ani,
Sprijinit într-un toiag
Rătăcesc printre haini.
 
E fascinant cât de grăbită
Se scurge ziua-ntr-un amurg,
Ce viața mea într-o clipită
Îmi dă răgaz să îl parcurg.
 
Mi-e martor însuși cerul
Și-un colț boțit de pagină,
Că ăsta nu-i sfârșitul
Ce moartea mă îndeamnă!
 
Căci tu, hain sfârșit,
Năucitor, de necuprins
Vrei să-mi fii călău pripit!?
Te-am așteptat, dar nu m-ai prins..

Locomotiva de cuvinte

Locomotiva minții de cuvinte
Pornește rimele pe șine,
La ferestre tolănite
Cu zâmbetul sub gene.
 
S-aud secundele icnind,
Sub roțile de fier încins,
În goana lor acoperind
Văzduhul cu-n amurg prelins.
 
În ore mute ale nopții
S-apropie de-o simplă gară,
Locomotiva slobodă a minții,
Unde rimele coboară.